Nu stiu cat de stralucit este, dar sper sa va placa si sper sa il citesca cineva.
Apropo astept criticile.
Capitolul 1- Un nou inceput
Ma trezesc pe un pat din mijlocul unei camere saracaciose, in care mai erau decat o masa si un dulap destul de mic. Incerc sa ma ridic, dar o durere groaznica ma cuprinde si parca ma aseaza din in locul in care m-am trezit. Acea camera nu avea nici macar fereastra si nu imi puteam da seama daca este noapte sau ziua.
Incerc iar sa ma ridic din pat, dar cand reusesc sa stau in picioare ma cuprinde mai rau durerea si cad pe podea. Raman acolo putin timp si mi se face sete, ma uit prin camera si pe coltul masei vad un pahar cu apa, astfel, incerc sa ajung la el tarandu-ma pe podea.
Cand ajung la masa pun mana pe picorul patratic de lemn si incer sa ma ridic pentru a lua paharul. In cele din urma ajung sa iau paharul si cand incerc sa il iau in mana il misc si cade pe podea spargandu-se in multe bucate si facand un zgomot destul de puternic. Peste 1 minut intra in camera o femeie care ma ajuta sa ma duc in pat si imi aduce un pahar cu apa, apoi intrebandu-ma:
-Esti bine?
Eu nu ii raspund nimic, doar o priveam. Era de o frumusete extraordinara, avea parul roscat si un chip angelic, numai hainele ei nu se potriveau. Incerc sa imi dau seama cine e, dar nu o mai vazusem, defapt mi-am dat seama ca nici macar nu stiu cine sunt eu.
Dupa un minut mi se adreseaza iar:
-Eu sunt Hatemi. Tu cum te numesti? "zambeste"
-Eu, eu...nu stiu.
In momentul ala mi-a dat o lacrima.
-De ce plangi?ma intreaba stergandu-mi lacrima.
-Pai, nu stiu nimic despre mine. Nu imi amintesc nimic. Stiu doar ce am facut de cand m-am trezit. In orice caz, cum am ajuns aici? intreb eu plin de curiozitate.
-Eu te-am adus. Te-am gasit intr-o padure din apropiere in timp ce cautam niste lemne. Am vazut ca esti pe moarte si te-am adus aici.
-Acum inteleg de ce ma doare tot corpul. Ai cumva o oglinda?
-Da, sigur. Te ajut eu sa te duci pana acolo, ca este in camera cealalta.
Ma duc si ma uit in oglinda. Observ un baiat de vreo 10 ani cu parul albastru tepos si cu corpul firav. Daca nu stiam ca ma uit intr-o oglinda, nu reuseam nici macar sa ma recunosc.
-Acum va trebui sa ma descurc de unul...
-Nu neaparat, ma intrerupe Hatemi, poti locui aici si vei fi fiul meu. Te vei duce la Academie si vei avea o viata normala ca si ceilalti copii.
-Esti sigura de asta? intreb eu incercand sa zambesc.
-Da. Cred ca ai 10 ani, asa ca de maine te vei duce la scoala ca si ceilalti copii de varsta ta.
-Bine, dar nici macar nu am un nume.
-Pai, ce zici de...
Se gandeste putin, apoi spune plina de bucurie:
-Forkey, Zaschash Forkey.
-E perfect.
Imi zic in gand:"Momentan e singura mea optiune. In plus ea e cea care m-a salvat si vad ca se bucura mult."
Next- Prima zi la Academie.
